Adaptarea copilului la mediul educational

Observ o practica din ce in ce mai frecventa in gradinite si scoli (indeosebi in mediul privat); copilul este mutat de la o gradinita/scoala la alta in momentul in care are greutati de adaptare la mediul educational sau acest mediul nu este „potrivit” pentru copil. Insa de cele mai multe ori, aceasta practica vine dintr-o alegere exclusiva a parintilor, facuta in detrimentul copiilor.

Din punctul meu de vedere, un copil nu se poate adapta unui mediul educational  in urmatoarele situatii:

  • atunci cand copilul are dificultati in dezvoltare (posibile intarzieri, tulburari de dezvoltare cum ar fi autismul, sindroame genetice, tulburari de invatare etc.), deci anumite abilitati nu sunt dezvoltate la nivelul varstei cronologice;
  • atunci cand parintele are un stil de parentaj hiper-protectiv sau fara limite; in primul caz, la cea mai mica greutate a copilului in mediul educational, parintele alege sa il retraga pe copil sau sa il mute la alta scoala/gradinita; in al doilea caz, parintele si-a crescut copilul fara prea multe limite/granite/reguli (esentiale in dezvoltarea sanatoasa a copilului) si cand, in mediul educational copilul se confrunta cu structura sau reguli, manifesta probleme emotionale sau probleme de comportament;
  • atunci cand mediul educational este prea rigid sau cu accent doar pe competitie, indeosebi copiii cu rezilienta scazuta pot avea o adaptare dificila;

Desigur, mai pot fi si alti factori, cum ar fi crizele specifice fiecarei etape de dezvoltare prin care copilul trece, anxietatea de separare de la intrarea in gradinita sau scoala, etc, insa acestea intra in sfera normalitatii.

In situatiile mentionate mai sus, cei care sunt afectati sunt copiii, mai ales la varsta gradinitei, cand nevoile de siguranta si predictibilitate sunt esentiale pentru dezvoltarea lor emotionala adecvata, iar schimbarile frecvente ale mediului educational provoaca nesiguranta si instabilitate emotionala. Copiii sufera pentru ca isi pierd prietenii (da, copiii pot crea relatii de prietenie inca de la varste fragede), pierd mediul fizic cu care s-au obisnuit, pierd rutinele, iar daca s-au atasat de cadrul didactic (care adesea poate deveni o figura de atasament) se pot simti abandonati.

Recomand inainte ca parintele sau orice ingrijitor al copilului sa ia decizia de a muta copilul la o alta scoala/gradinita:

  • sa discute cu copilul despre experienta de la scoala/gradinita; adesea, cei mici nu vor vorbi direct despre aceste experienta, asa ca un joc de rol cu animalute „de-a gradinita” sau o poveste inainte de somn cu teme asemanatoare, initiate de parinte pot releva perspectiva copilului;
  • sa incerce o comunicare deschisa cu oamenii implicati in mediul educational al copilului (din care, de obicei fac parte nu doar profesorul/invatatorul/educator, ci si directorul, psihologul/consilierul scolar etc), in care sa exprime direct, in mod asertiv observatiile facute asupra experientei copilului, a nemultumirilor despre mediul educational, fara acuzatii nefondate sau pasiv-agresive etc.
  • scoala/gradinita sa incerce cat mai multe strategii de integrare a copilului in mediul scolar, ideal create de o echipa multidisciplinara;
  • sa ceara ajutorul unei a treia persoane, ideal neimplicata in relatii cu nicio parte, care isi poate face o parere obiectiva despre situatia care determina mutarea; aceasta persoana poate fi un psiholog (scolar, consilier sau psihoterapeut), un mediator sau orice alta persoana cu competete in lucrul cu copiii.

Si nu uitati: starea de bine a copilului este de multe ori diferita de starea de bine a parintelului sau a cadrului didactic, de aceea aceasta este de preferat sa primeze in alergerile pe care adultii le fac pentru copii.

40 de caracteristici in dezvoltarea sanatoasa a copiilor

In prezent urmez un curs pe Social Emotional Learning (Invatare socio-emotionala)  la Rutgers University, in USA si printre numeroase informatii valoroase pe care le-am intalnit in lecturile mele din cadrul acestui curs, am gasit un studiu realizat de The Search Institute (2000), in care au fost identificate 40 de atribute/calitati/caracteristici necesare copiilor si tinerilor* in dezvoltarea lor, pentru a avea succes in viata. Aceste caracteristici sunt grupate in doua categorii: externe- se refera la suportul sau oportunitatile oferite de familie, covarstnici, scoala sau comunitate si interne- se axeaza pe capacitati, abilitati si valori care se dezvolta in interiorul copiilor sau tinerilor.

Caracteristicile sunt urmatoarele:

Captură de ecran din 2017.08.23 la 00.54.26.png

Mi se pare o lista comprehensiva si cu bun simt!

*In lista de mai sus, „copil” se refera la copii cu varsta scolara si adolescenti.

Impactul negativ al electronicelor (tabletă, telefon, jocuri pe calculator, TV) asupra copiilor

kids-screentime                                                     sursa foto

Dezvoltarea tehnologiei într-un ritm extrem de alert a adus multe beneficii societății și oamenilor, în particular, însă odată cu beneficiile începem să vedem și problemele pe care le provoacă electronicele asupra sănătății noastre fizice și psihice. În acest articol voi prezenta efectele expunerii copiilor și adolescenților la ecran, fie că vorbim despre telefon, tabletă, calculator, televizor sau videoproiector. Copii se pot bucura de expriențele cu ecranul și nu orice expunere la tableta/TV/jocuri video este dăunătoare, însă exista limite. Atunci când aceste limite sunt încălcate, copiii încep să manifeste diverse simpotome care pot pune semne de întrebare parintilor. Exista însă și situații în care expunerea la ecran, sub orice formă, poate ampifica probleme psihologice deja existente la copii și în aceste cazuri este nevoie de intervenție imediată.

Cum ne dăm seama când este prea mult?
Atunci când copilul se joca pe calculator/tableta, urmărește filmulete frecvent pe diverse site-uri de pe internet sau privește ecranul telefonului o perioada lungă de timp, în creier apar niște schimbari, care determina comportamente asemănătoare celor din dependența de droguri. Creierul este suprastimulat și se comportă ca și cum ar fi supus unui nivel ridicat de stres, astfel circulația sângelui din lobul frontal- zona executivă, care se ocupa de luarea deciziilor, de rationament și planificare, de reglarea emotională și atenție, controlul impulsului, dar și de creativitate, compasiune, empatie (majoritatea aspectelor care ne fac să fim oameni)-, se muta în zona mai „primitiva” a creierului- zona instinctelor, a mecanismelor primare de supravietuire-, astfel încât copilul începe să reacționeze instinctual, primitiv, manifestand mai puțin control în acțiunile sale.

Psihiatra Victoria Dunckley, expertă în screen time și autoarea unei cărți relevante în domeniu- Reset your child’s brain (Reseteaza creierul copilului tău), definește un nou sindrom: Electronic Screen Syndrome- Sindromul Ecranului Electric.
Cum identificăm acest sindrom? Copiii suprastimulați de ecranul electronicelor manifestă următoarele simptome:
– sunt în conflict permanent cu părinții, sunt sfidători
– pot deveni agresivi atunci când părintele nu le mai permite să continue activitatea în fața ecranului
– devin retrași social, nu mai sunt interesați de ieșirile în afara casei
– manifesta hiperactivitate și dificultăți în focusarea atenției
– nu au rezultate prea bune la școală
Exista cu siguranța mulți factori în viața unui copil care îl pot suprastimula, dar părintele care își cunoaște copilul își poate da seama dacă acesta a avut o zi încărcată emotional, are multe teme, a avut un conflict la școala, în relația cu prietenii apropiați sau este vorba despre efectul expunerii îndelungate la ecran.

Uneori, pentru copiii diagnosticați cu tulburare bipolară, depresie, anxietate sau ADHD, unul dintre factorii majori, care amplifică simptomele acestor tulburari poate fi expunerea îndelungată la ecran. Din păcate simptomele sunt asemănătoare celor din ADHD, iar adesea băieții de vârste mici sunt diagnosticati greșit și puși sub tratament medicamentos, tratament care, în esență, este un stimulant, așa cum este și expunerea la ecran, astfel problema amplificandu-se. Ce se întâmpla, de fapt? Atât părinții, cât și terapeutii abordeaza dificultațile copilului dintr-o perspectivă nepotrivită, în sensul ca încearcă să trateze ceea ce pare un caz „ca la carte” de tulburare mentală, însă nu iau în considerare cauza de mediu atât de obișnuită deja- folosirea zilnică a electronicelor.

Mai jos sunt descrie 6 mecanisme fiziologice care explica tendințele electronicelor de a produce tulburări emoționale și fizice:

1. Expunerea la ecran afectează somnul și desincronizează ceasul biologic
Deoarece lumina ecranelor electronicelor mimează lumina zilei, melatonina- un neurotransmițător care se secretă noaptea, odată cu întunericul și favorizează somnul-, este suprimată. Doar câteva minute de stimulare în fața ecranului poate întârzia eliberarea melatoninei cu câteva ore și desincronizeaza ceasul biologic. Aceasta desincronizare favorizează aparitia unor reactii fiziologice nesanatoase, cum ar fi dezechilibru harmonal și inflamarea creierului. De asemenea, un nivel ridicat de excitare neuronala împiedica aparitia somnului profund, etapa a somnului în care corpul, de obicei, se vindeca.

2. Expunerea la ecran desensibilizează sistemul de recompensă al creierului
Atracția copiilor față de electronice și jocuri pe calculator este favorizată de eliberarea ridicată în creier a dopaminei – neurotransmițătorul „stării de bine”, care este similară cu folosirea cocainei, atunci când ne uităm pe radiografiile cerebrale ale acestor copii. Atunci când căile neuronale de recompensă sunt supra solicitate, sensibilitatea lor scade și copilul va avea nevoie de stimulare din ce în ce mai ridicată, pentru a obtine aceeași plăcere. Dopamina este, de asemenea, un factor critic în focusarea atenției și în motivație, iar cele mai mici schimbări în sesibilitatea dopaminei poate avea un impact major asupra modului în care copilul se simte și funcționează.

3. Expunerea la ecran produce „lumină pe timpul noptii”
Lumina pe timpul nopții făcută de electronice a fost legată în numeroase studi de depresie și risc de sinucidere. De fapt, studiile pe animale arată că expunerea la lumină înainte sau în timpul somnului provoaca depresie, chiar și în situatiile în care animalul nu se uita la ecran. Uneori părinții sunt reticenți în a interzice sau restricționa electronicele în dormitorul copilului, înainte de somn deoarece se tem ca acesta va intra într-o stare de disperare, însă restrictionarea luminii de la ecrane pe timpul nopții ofera protecție copilului.

4. Expunerea la ecran induce reacții de stres
Atât stresul acut (determinat de reacția instinctuală „fugi sau luptă”) sau stresul cronic produc schimbari în chimia creierului și în nivelul hormonilor, crescând astfel stările de iritabilitate ale copilului. Cortizolul- hormonul stresului cronic, se pare ca este atât cauza cât și efectul depresiei, astfel fiind creat un cerc vicios. În plus, atât hiperexcitarea cât și caile neuronale ale adictiei suprima lobul frontal al creierului, zona în care apare de obicei autoreglarea emotionala.

5. Expunerea la ecran supraîncarcă sistemul senzorial, întrerupe atenția și golește rezervere mentale
Adesea, în spatele comportamentelor explozive și agresive stă concentrarea redusă, focusul slab. Atunci când atenția suferă, la fel se întâmplă și cu abilitatea de a procesa mediul intern și extern al copilului, așa că cererile mici devin uriașe. Prin scaderea energie mentale cu stimuli vizuali și cognitivi, expunerea la ecran determină scăderea rezervelor. O modalitate prin care copilul își poate reactiva rezervele golite este să devină furios, astfel crizele emoționale sau tantrumurile devin un mecanism de a face față dificultăților.

6. Expunerea la ecran reduce activitatea fizică și contactul copilului cu natura
Cercetările arată că timpul petrecut afară, în interacțiune cu natura poate imbunătăți atenția, poate reduce stresul și agresivitatea, iar timpul petrecut în fața electronicelor reduce expunerea la intensificatorii naturali ai stării de bine.

Cât timp pot petrece copiii în fata ecranului, în funcție de vârsta?
Academia Americana de Pediatrie ofera urmatoarele informații:
– pentru copiii sub 2 ani, expunerea la ecran nu ar trebui sa existe, exceptând situații rare în care familia comunica cu un alt membru al familiei aflat la distanța, prin Skype sau Facetime, perioada de expunere nefiind mai lunga de 5 minute.
– între 2-5 ani, expunerea este de 30 miunte pe zi.
– între 5-12 ani, expunerea este de aproximativ 1 ora, dar nu mai mult.
– peste 12 ani expunerea nu ar trebui să fie mai lunga de 2 ore pe zi.
Este important de luat în considerare și timpul de expunere pe care îl au copiii în mediul educational, la grădinița sau la școala. Acest timp ar trebui să facă parte din numărul maxim de minute/ore de expunere la ecran al copilului pe parcursul unei zile.
Aceste repere temporare sunt valabile pentru copiii care funcționează bine emoțional și social, au prieteni, la școala este bine, nu sunt supraponderali. Dacă copiii au totuși dificultati de orice natură, scaderea timpului de expunere la ecrane ar trebui luata în considerare, tinand cont ca ar reprezenta o alta stimulare peste nivelul lor deja crescut de stimulare provenit din tulburari ca depresia, anxietatea, ADHD sau altele.

Psihiatra Victoria Dunckley, vorbeste despre numeroase cazuri din practica ei în care copii au fost supuși unui „post” de la ecran, în care timp de câteva săptămânii nu a mai existat niciun fel de expunere , iar rezultatele au fost pozitive. Astfel, copii au început sa funcționeze mult mai bine:
– problemele de somn fiind diminuate, apare starea de somn profund,
– stările emoționale fiind egale în intensitate, crește toleranța la stres, astfel severitatea și frecvența crizelor emoționale fiind diminuate
-capacitatea copilului de concentrare și abilitățile de organizare se îmbunătățesc,
-crește nevoia de activitate fizică,
-copilul începe să fie atras din nou de activitățile care îi plăceau înainte, este mai atras de natura
– jocul imaginar și creativ revine.
– crește contactul vizual cu membrii familiei și copii de aceeași vârsta sau prieteni
– în cazul adolescentilor, se observa o creștere în comportamentul auto-direcționat, care este opusul apatiei și lipsei de speranța.
După acest post, de îndată ce creierul copilului este resetat, părintele poate hotărî câtă expunere la ecran poate tolera copilul astfel încât simtomele să nu mai revină.
Restrictionarea electronicelor nu va rezolva toate problemele, dar reprezinta adesea veriga lipsa din tratament, atunci când copiii nu fac progrese. Poate părea absurd să restricționăm electronicele atât de drastic, în contextul societății actuale, însă copiii cu siguranță nu beneficiază de pe urma utilizării acestora pe termen lung.

Poate vă puteți întreba și voi, adulții, care sunt efectele expunerii zilnice la ecran asupra sănătății voastre fizice și psihice?

Sursa bibliografica: Victoria Dunckley- „Reset Your Child’s Brain: A Four Week Plan to End Meltdowns, Raise Grades and Boost Social Skills by Reversing the Effects of Electronic Screen-Time”

Tulburare de Atașament sau Dificultăți de Atașament?

attachment-disorder

                                                                                                       Sursa foto link

Atașamentul sănătos este o legătură emoțională rezistentă și reciprocă între copil și îngrijitorul său- mama, tatăl sau alte persoane foarte apropiate de copil, legatură care începe, de obicei, din perioada pre-natală, în care copilul se află în uterul mamei. Atașamentul sigur, care se crează atunci când îngrijitorul este atent și răspunde la nevoile fizice și emoționale ale copilului, este o piatră de bază a dezvoltarii cognitive, sociale, emoționale și fizice a copilului. Abilități ca empatia, capacitatea de a iubi, și inhibarea agresivitatii sunt toate în stransă legatură cu sentimentul de a avea un atașament sigur și de a ne simți în siguranță în mediul de viață.

Pentru unii copii, acest atașament este perturbat printr-o varietate de circumstanțe, cum ar fi: o pierdere neprevazută a unui parinte sau o despărțire de lunga durata de unul sau ambii părinți, abuz sau neglijență, proceduri medicale invazive și/sau dureroase, expuneri prenatale la toxine și/sau probleme neurologice. Riscul  unui copil de a dezvolta probleme de atașament crește atunci cînd perturbările apar în primii doi ani din viața sa.

Problemele de atașament se afla pe un spectru, variind de la copii cu probleme medii de atașament (acești copii se pot atașa, dar pot avea dificultăți în a menține atașamentul de-a lungul timpului) până la copii cu probleme severe de atașament (care nu pot forma atașamente; mă refer aici la Tulburarea Reactivă de Atașament). Mulți copii întâmpină dificultăți de atașament care se pot transforma în probleme menținute pe durate mai lungi de timp, însă diagnosticul de Tulburare Reactivă de Atașament este rar folosit.

Simptome manifestate de un copil cu Dificultăți de Atașament

  • manifestate în relațiile interpersonale: copilul poate maifesta lipsă de încredere în îngrijitori sau adulți care au roluri de autoritate (părinți, bunici, bonă, educatori, profesori etc.), este reticent la îndrumare sau îngijire, are dificultăți în a oferi sau a primi afecțiune sau iubire sinceră, prezintă un șarm superficial și o lipsă a autenticității în relațiile interpersonale,  are incapacitatea de a interpreta expresiile faciale ale altora și indiciile corporale pe care aceștia le oferă în interacțiunile sociale normale, are abilități sociale sărace;
  • manifestate in funcționarea emoțională: copilul prezintă o capacitate limitată de autoreflecție emoțională; abilități minime de a recunoaște emoțiile altora; autoreglare emoțională săracă (toane emoționale, fluctuare emoțională extremă, neputință, destrămare atunci când este confruntat cu o situație stresantă); stimă de sine scăzută;
  • maifestate în comportament: copilul poate manifesta comportamente de agățare, “cerșire” emoțională și/sau comportamente de control evidente sau ascunse; sporovăială continuă; tantrumuri; control de sine minim; comportament regresiv (specific vârstelor mai mici); minciună cronică; furt; distrugere a proprietății; manifestări care provoacă furie altor persoane; agresivitate; paternuri de vorbire și hrană anormale; impulsivitate;
  • manifestate asupra dezvoltării cognitive/morale: copilul poate manifesta o lipsă de înțelegere a cauzei și efectului; capacitate scăzută de autoreflecție și gândire abstractă; compasiune, empatie și remușcare limitate; profil de învățare inegal ( uneori învață bine, alteori nu); dificultăți în a se concentra și în a participa la sarcini legate de școală.

 Variații în dezvoltare

Desi majoritatea simptomelor de mai jos pot să apară de-a lungul dezvolării unui copil, unele pot ieși mai mult în evidență sau pot să apară în etape specifice de dezvoltare:

fullsizeoutput_ad0

Tulburarea Reactivă de Atașament- în cazul în care identificați aceste simptome, copil are nevoie de un consult psihiatric urgent. Când simpomele unui copil cu atașament redus conduc la perturbari grave ale relațiilor sociale, copilul poate primi diagnosticul mentionat. Există două subtipuri:

  1. Subtipul Inhibat- copilul nu reușește să răspundă sau să inițieze interacțiuni sociale într-un mod potrivit vârstei de dezvoltare
  2. Subtipul dezinhibat- copilul arată o lipsă de selectivitate în alegerea figurilor de atașament. Cu alte cuvinte, copilul cere iubire de la oricine.

Cum putem ajuta copilul cu Dificultăți de Atașament?

Majoritatea recomandărilor de mai jos sunt generale și pot fi folosite individualizat, în funcție de profilul fiecărui copil. Recomand în primul rând realizarea unei evaluări psihologice, urmată apoi de un plan de psihoterapie individualizat, pentru nevoile copilului și ale familiei.

Strategii pentru dificultățile în plan social

  • Modeleză relații sociale sănătoase.
  • Învață-l pe copil moduri pozitive în care poate relaționa cu alții, fie ca sunt copii sau adulți
  • Ofera-i copilului posibilitatea de a lucra/interacționa cu membrii ai familiei de vârste apropiate sau de aceeași vârstă, de la care poate învăța abilități sociale potrivite
  • Interacționează cât mai des cu copilul pentru a-i monitoriza interacțiunile sociale
  • Felicită copilul atunci când folosește abilități sociale pozitive și potrivite
  • Ajută copilul să recunoască interacțiuni sociale nepotrivite (ex. fă-l atent atunci când face comentarii nepotrivite, oprește o activitate atunci când au loc interacțiuni sociale nepotrivite)
  • Abordează interacțiunile sociale nepotrivite în privat, doar tu cu copilul, decât să o faci în fața fraților/colegilor lui
  • Vorbește despre grijile tale legate de dificultățile copilului cu profesorul/i de la școală, cu specialiști în sănătate mintală sau cu alți membrii ai familiei

Strategii pentru Dificultățile Comportamentale

  • Este bine să intervi cât mai devreme și mai intensiv
  • Fă-ți timp pentru a vorbi cu copilul și pentru a-l asculta
  • Manifestă empatie și grijă; acordă atenție răspunsului pe care copilul îl are la grija ta și raspunde pe măsură (ex. daca copilul devine anxios atunci când îi pui mâna pe umăr, încearcă să eviți zona aceea a corpului și să bateți palma)
  • Învață cât de multe poți despre atașament și dificultățile specifice, deoarece acești copii pot fi o mare provocare și cu cât îi înțelegi mai bine, cu atât vei fi mai eficient și angajat în relația cu ei
  • Interacționează cu acești copii la nivelul vârstei lor emoționale de dezvoltare; unii dintre copii sau adolescenți pot ramâne “blocați” la o vârstă mai mică de dezvoltare emoțională și nu au abilitățile de a se comporta conform vârstei cronologice
  • Copii cu dificultăți de atașament sunt adesea confuzi în privința emoțiilor și comportamentelor potrivite, de aceea este recomandat să modelezi în majoritatea timpului comportamente și emoții potrivite
  • Oferă consecvență, repetitivitate și predictibilitate
  • Oferă copilului posibilități dese de a face alegeri, pentru a-i promova nevoia de control; oferă libertate, însă în limitele stabilite de adulții din familie
  • Ofera copilului laude într-un mod concret, specific și autentic; fii conștient/ă de faptul că prea multă laudă poate fi întâmpinată cu lipsă de încredere sau scepticism din partea copilului
  • Răspunde consecvent și calm la comportamentele nepotrivite; abordează copilul cu o voce care îi transimte ca așa stau lucrurile
  • Folosește consecințe logice sau naturale când modelezi disciplină; evită consecințe care perpetuează simțul de sine negativ al copilului (ex. gândurile că este un copil rău, obraznic, pe care nu îl iubește nimeni)
  • Nu oferi a doua sau a treia șansă copilului care se comportă nepotrivit, în loc oferă explicația: “Observ că nu ești pregătit să……”și apoi oferă o consecință logică.
  • Folosește umorul pentru a redirecționa comportamentul provocativ
  • Atunci când copilul se poartă nepotrivit, nu întreba “Ai facut asta??” sau “De ce ai facut…?”sau “Ce ai facut?”, ci incearcă să spui: “Văd că ai nevoie de ajutor să….”; această strategie ajută la promovarea abilității de autoreflecție
  • Daca copilul se comporta într-un mod care te infurie, numeste acel comportament  și spune-i copilului cum te simti legat de acest comportamement; arată o intensitate medie de supărare timp de 30 de secunde (chiar mai puțin dacă nu pot tolera 30 de secunde), apoi schimbă tonul vocii într-unul de acceptare și reasigurare; această strategie va ajuta copilul să dezvolte capacitatea de a simți o rușine “sănătoasă” și să vadă că tu nu îl vei părăsi sau răni din cauza comportamentului nepotrivit
  • Dacă copilul are granițe fizice slabe sau sociabilitate nediscriminativă (ex. îmbrățișează un străin în parc), evită să-i faci teorie; mai degrabă fă-i niște sugestii blânde despre limitele potrivite din relații
  • Ai răbdare și înțelegere față de acest copil și amintește-ți că el/ea acționează dintr-un sentiment de teamă, crezând tot timpul despre sine că nu valorează nimic sau că nu merită să fie iubit/ă; de fiecare dată când au reușește să îndepărteze pe cineva de lângă el/ea, perspectiva despre sine este înca o dată confirmată
  • Încearcă să cauți sprijin pentu tine de la alții atunci când te confrunți cu dificultăți de atașament; aceste comportamente pot provoca o gama largă de emoții în alte persoane din familie, prieteni, personal de la școală etc.
  • Formează parteneriate cu profesioniștii în sănătate mintală de la școală și cu profesorii copilului; fără un parteneriat solid, eforturile copilului de a-i “despărți”pe adulti (de a-i pune unul împotriva altuia) vor avea succes și încercările de întervenție vor fi sabotate

Având toate aceste informații, cred că este ușurată sarcina de a diferenția între probleme specifice unei crize de vârstă și dificultățile serioase de atașament, mai ales în situația în care avem un copil cu Tulburare Reactiva de Atasament (diagnostic psihiatric).

Vă recomand, de asemenea, un film foarte bun care ilustrează reprezentativ lumea copilului/adolescentului cu dificultăți de atașament. Filmul se numește „Good Will Hunting”, realizat în 1997.

 

Dificultatile copilariei si adolescentei

anger

Perioadele de varsta mentionate in titul aduc cu ele momente de placere, satisfactie, invatare reciproca (atat pentru copii, cat si pentru parinti sau alti ingrijitori). Adesea insa aceste momente sunt umbrite de perioade mai lungi in care copilul se confrunta cu dificultati emotionale, fiziologice sau sociale , care perturba ritmul obisnuit al familiei si implica schimbari in dinamica relatiilor copil-parinte, parinte-parinte, copil- profesor sau reciproca.

Ceea ce este important de stiut in acest context este raspunsul la urmatoarea intrebare: Sunt aceste perioade dificile doar niste faze, niste crize specifice varstei sau putem vorbi despre o problema mai serioasa, o posibila tulburare?

Crizele de dezvoltare sunt deja cunoscute si predictibile, de aceea expertii in dezvoltarea copilului le-au oferit diverse nume : „Teribilii Doi ani „, „Sensibilii Sase ani”etc. Unii copii trec prin aceste crize ca la carte, altii par sa treaca prin anii timpurii ai dezvoltarii lin, fara prea multe probleme, urmand ca mai tarziu sa aiba o criza „intarziata” sau mai puternica la o varsta mai mare.

Parintii care sunt pregatiti pentru aceste etape dificile isi pot schimba stilul de parentaj pentru a preintampina provocarile specifice crizelor de dezvoltare. O abordare mai veche si deloc benefica a fost urmatoarea:”Este doar o faza? Atunci o vom ignora sau asteptam sa creasca copilul”. A incerca sa ignoram ceea ce nu poate fi ignorat nu este doar frustrant pentru parinte si copil pe intreaga perioada de luni (uneori ani) de zile cat dureaza comportamentul, ci poate impacta negativ dezvoltarea copilului, care este modelata de comportamentele si trairile emotionale pe care copilul le are si de reactia parintilor la acestea.

Imi propun ca in articolele urmatoare sa abordez diverse dificultati ale copiilor si adolescentilor, pe care le intalnesc in practica mea, pe care le traiti si voi (cu siguranta!) in relatia cu proprii copii sau elevi, daca cititi din rolul de profesor, sa diferentiez intre o „criza de dezvoltare” si o posibila tulburare a copilariei si sa va propun diverse strategii de abordare a acestora.

Exemple de dificultati ale copilariei si adolescentei pot fi: fiica mea mananca putin si doar anumite feluri de mancare (dificultatile alimentare si obezitatea), fiul meu nu sta nicio clipa (activitate excesiva), fiica mea de 7 ani isi suge inca degetul (suptul degetului, rosul unghiilor), fiul meu de 8 ani inca uda patul (enuresis/encopresis),  fiul meu se ingrijoreaza prea mult (anxietatile copilariei), fiica mea are o stare proasta zilele acestea (stari emotionale oscilante), fiul meu este neascultator, nu face niciodata ceea ce ii cer (incapatanarea, nesupunerea).

Cand aceste dificultati dureaza mai mult timp si cresc in intensitate, atunci putem vorbi despre probleme care sunt mai mult decat o „criza de dezvoltare”. Ne referim atunci la Tulburarea cu Deficit de Atentie si Hiperactivitate sau ADHD, Tulburarile de invatare, Tulburarile de alimentatie, Ticuri, Tulburarea Obsesiv-Compulsiva, Depresia, Tulburarile de somn etc.

Pentru ca adesea parintii imi spun ca nu vor ca fiul sau fiica lor sa primeasca o eticheta dureroasa si stigmatizanta (perspectiva din ce in ce mai prezenta in abordarile de parenting actuale), voi incerca sa prezint aceste dificultati din perspectiva lui Daniel Siegel de haos sau rigiditate (modelul sanatatii mintale prezentat de mine intr-un articol anterior).

Asadar, sa le luam pe rand!

 

Ce este sanatatea mintala?

Autorul drag sufletului meu, Daniel Siegel, ofera intr-una din cartile sale o metafora frumoasa si usor de inteles a sanatatii mintale. El spune ca atunci cand o persoana este bine integrata, are parte de sanatate mintala, stare de bine si echilibru.

Defineste, deci, SANATATEA MINTALA „ca fiind capacitatea noastra de a ramane intr-un <râu al stării de bine>.
Imagineaza-ti un rau linistit, care trece printr-un peisaj rural. Acesta este raul starii tale de bine. Ori de cate ori esti in apa, plutind linistit in canoea ta, simti ca esti, in general, intr-o relatie buna cu lumea din jur. Ai o intelegere clara despre tine, alti oameni si viata ta. Poti fi flexibil si te adaptezi atunci cand situatiile se schimba. Esti stabil si linistit.
Uneori, insa, pe masura ce plutesti, te apropii prea mult de mal. Acest lucru iti cauzeaza probleme diferite, in functie de malul de care te apropii. Un mal reprezinta haosul, unde simti ca nu esti in control. In loc sa plutesti linistit pe rau, esti prins in curentul pragurilor tumultoase si confuzia si turbulentele stapanesc ziua. Trebuie sa te indepartezi de malul de haos si sa revii in fluxul potolit al raului. Dar sa nu mergi prea departe, pentru ca malul celalalt prezinta propriile pericole. Este malul rigiditatii, care este opusul haosului.Contrar pierderii controlului, rigiditatea este atunci cand iti impui controlul asupra a tot si toate din jurul tau. Refuzi in totalitate sa te adaptezi, sa faci compromisuri sau sa negociezi. In apropiere de malul rigiditatii, apa balteste, iar stuful si ramurile arborilor iti impiedica canoea sa se intoarca pe drumul bunastarii (…) .
Cand suntem mai aproape de maluri, suntem in punctul cel mai indepartat de sanatatea mentala si emotionala. Cu cat vom evita mai mult malurile, cu atat vom petrece mai mult timp bucurandu-ne de raul starii de bine. ”

Canoea ta pe unde pluteste?

Bibliografie: Daniel Siegel, Tina Payne Bryson- Creierul copilului tau, Editura For You

Mindfulness pentru copii

meditation-for-children

Practica mindfulness îndeplineşte o mare nevoie a părinţilor şi copiilor deopotrivă de a găsi o stare de calm fizică şi mentală, lucru din ce în ce mai greu de obţinut în aceste timpuri agitate şi agomerate pe care le trăim.

Copiii sunt prin natura lor curioşi, caută informaţii şi răspunsuri acolo unde ne aşteptăm mai puţin. Sunt dornici de a învăţa lucruri noi, de obicei trăiesc în momentul prezent şi pot fi foarte atenţi. Dar ca şi adulţii, copiii pot fi uneori prea ocupaţi, au parte de un program aglomerat, cu sau fără voia lor. Aşa ca devin obosiţi, uşor de distras, nu se mai pot opri din a face diverse şi le rămâne prea puţin timp doar pentru „a fi”. Cresc atât de repede, în tot acest timp trebuind să alterneze planurile vieţii lor: cel social cu cel emoţional, şcoala cu familia sau mediul de acasa, la care mai adaugăm şi toate lucrurile pe care le au de învăţat sau memorat. Foarte curând toate acestea devin prea mult. Copiii noştri par a fi în priză tot timpul şi noi, adulţii din vieţile lor nu mai suntem capabili să găsim butonul de oprire.

Prin practicarea prezenţei mindful şi a conştientizării, copiii învaţă să aibă momente de pauză, să-şi tragă sufletul şi să devină conştienţi de ceea ce au nevoie în fiecare moment. Li se permite să iasă de pe pilot automat , să-şi recunoască impulsurile şi ce rol au ele şi să înveţe să accepte că în viaţă nu este totul draguţ sau distractiv. Copiii învaţă să îşi aducă atenţia în tot ceea ce fac, dar şi să îşi înţeleagă lumea interioară, fără să mai fie nevoiţi să o mascheze sau să o ascundă.

O practică zilnică şi constată îi poate ajuta pe copii să devină mai blânzi cu ei înşişi, mai încrezători în forţele proprii şi mai puţin critici cu ceilalţi sau cu sine. Prin experimentarea atenţei, răbdarii, încrederii şi acceptării de la o vârstă fragedă, copiii noştri vor fi puternic ancoraţi în „aici şi acum”, într-un spaţiu propice pentru a creşte şi a se dezvolta.

În cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Neagu Andreea,  realizez întâlniri de grup cu copii de vârste variate, începând de la 5 ani, pentru a practica mindfulness şi a extinde beneficiile acestei practici în viaţa de zi cu zi.

Va aştept!!

Bibliografie: Eline Snel- „Sitting still like a frog. Mindfulness exercises for                                              kids”

Myla&Jon Kabat Zinn- „Mindfulness pentru parinţi”

Ce înseamnă MINDFULNESS?

DSC_5276

De ceva vreme am întâlnit şi ulterior am început să aduc în viaţa mea de zi cu zi practica MINDFULNESS. La prima vedere, poate părea ceva abstract şi greu de digerat (termenul nici măcar nu are traducere în limba română). Însă conceptul şi filosofia din spatele lui sunt cât se poate de simple, dar pline de beneficii şi utilitate.

Mindfulness înseamnă conştientizarea sau trăirea conştientă a momentului prezent, atunci când există o dorinţă deschisă şi sinceră de a înţelege ce se întâmplă în interiorul tău şi în jurul tău. Înseamnă să trăim în momentul din prezent (nu e acelaşi lucru cu a „ne gândi” la momentul prezent) fără a judeca sau a ignora ceva şi fără a ne lăsa „furaţi” de presiunea vieţii de zi cu zi.

A fi mindfulness îţi oferă ocazia să trăieşti experienţe aparent banale cu o altă atitudine. Devii mai atent la soarele care îţi atinge faţa,  la gustul sărat al lacrimilor care îţi coboară pe obraz, la tumultul de senzaţii din corp atunci când te simţi frustrat sau din contră, entuziasmat. Poţi experimenta durerea sau fericirea maximă atunci când apar, fără a face neapărat ceva cu starea respectivă sau fără a avea o reacţie imediată.

În esenţă, a fi mindful înseamnă să îţi aduci trăirea vieţii, conştienţa, în „aici şi acum”, în fiecare moment trăit. Practicarea acestui stil de viaţă (pentru că devine o practică) implică efort şi intenţionalitate.

Dar ce este mai important decât a învăţa şi a practica modul în care putem fi mai atenţi, mai prezenţi, a învăţa despre cum să ne simţim confortabil în propria piele, cu propriile gânduri, sentimente şi corpuri?

Ce poate fi mai important decât a învăţa şi a practica blândeţea şi grija faţă de noi înşine şi de ceilalţi?

Nu sunt acestea lecții pe care sperăm să le înveţe  şi copiii noștri?

Copiii şi grijile

photo creditCopiii, ca si adulții, se îngrijorează din când in când, iar pentru unii dintre ei îngrijorarea este o emoție  trăită constant. Grijile sunt adesea însoțite de îndoială, frică şi lipsă de încredere, iar gândurile asociate acestor emoții se desfășoară fără oprire în mintea copilului, împiedicându-l să adoarmă sau chiar provocându-i dureri în diferite zone ale corpului (somatizări).

Pentru a identifica ce gânduri declanșează îngrijorarea, puteți face următorul exercițiu cu copilul: întrebați-l care dintre gândurile listate mai jos apar în mintea lui şi cu ce frecvenţă (copiii pot nota într-un jurnal gândurile corespunzătoare). Rugați-l pe copil să completeze următoarele gânduri, începând de la afirmația: “Uneori îmi fac griji…”:

  • Că voi fi tachinat/agresat/victima bulying-ului (pentru acei copii care cunosc termenul), apoi mă gândesc…
  • Că nu sunt îndeajuns de bun la anumite lucruri, apoi mă gândesc…
  • Că am provocat/asistat la o cearta, apoi mă gândesc…
  • Că cineva este foarte supărat pe mine, apoi mă gândesc…
  • Că aş vrea să îi rănesc pe alții, pentru că şi ei m-au rănit pe mine, apoi mă gândesc…
  • Dacă oamenii mă plac, apoi mă gândesc…
  • Pentru oameni sau animale care mor, apoi mă gândesc…
  • (orice altceva), apoi mă gândesc…

Un astfel de exercițiu ne ajută să ne dam seama cum putem cădea în capcana unei gândiri fixate, ca apoi să vedem ce reacții obișnuim să avem faţă de astfel de gânduri.

Primul ajutor pentru griji” este un exercițiu de mindfulness pentru lucrul asupra grijilor, care învață copiii sa își mute atenția în afara minţii şi să se distanțeze de gândurile lor. Spuneți copilului că își poate coborî atenția așa cum coboară un păianjen pe pânza lui. Atenția coboară din ce in ce mai mult, pana în abdomen. Nu exista gânduri in abdomen, doar respirația- mișcarea calmă a respirației. În adâncul abdomenului totul este calm. Aici nu sunt griji. Aici nu sunt certuri. Aici este pace şi liniște intensă.

Ori de cate ori copilul se îngrijorează, acesta poate face doua lucruri:

  1. Să observe în legătură cu ce se îngrijorează
  2. Să își mute atenția de la minte, în jos, către respirația din abdomen, pentru ca aici nu există gânduri.

Bibliografie:

Eline Snel- Sitting Still like a Frog. Mindfulness Exercises for Kids.

Psihoterapia cu ADOLESCENŢI

iStock_21821648_Teens_4x6

O categorie de varsta cu care lucrez de ceva vreme este reprezentata de adolescenti. Acesta etapa de varsta se desfasoara cu aproximatie intre 12 si 24 de ani (da!! trece peste 20 de ani).

Adolescenta este o etapa de viata descrisa adesea ca fiind o mare provocare, atat de psihologi, dar si de catre adolescenti si in special de parintii acestora.

Desi exista teorii multiple despre ceea ce inseamna sa fi adolescent si tot atatea tipuri de psihoterapie si interventie psihologica pentru dificultatile acestei etape de varsta,  ideile care imi plac foarte mult, pe care le aplic in munca mea cu adolescentii apartin psihihiatrului si omului de stiinta Daniel Siegel (www.drdansiegel.com), iar o carte de temelie pentru munca cu adolescentii, scrisa atat pentru specialisti, cat si pentru adolescenti si parintii lor este „Vâltoarea minţii- Puterea si rolul transformarilor cerebrale in adolescenta”, tradusa de curand la Editura Herald.

Ceea ce imi place la abordarea acestui om este faptul ca ofera o perspectiva diferita de a privi adolescentul si perioada de viata prin care trece.  Astfel, in partea de inceput a cartii lui, numeste cateva mituri de care este inconjurata adolescenta, dovedite stiintific a fi false si mai ales daunatoare vietii adolescentilor, dar si adultilor din preajma lor. Miturile sunt urmatoarele:

  1. Hormonii dezlantuiti ii fac pe adolescenti sa „o ia razna” sau „sa-si piarda mintile”. Fals deoarece tot ceea ce traiesc adolescentii este datorat in primul rand schimbarilor aparute in dezvoltarea creierului si mai putin cresterii activitatii hormonale.
  2. Adolescenta este pur si simplu o perioada de imaturitate si adolescentii nu trebuie decat sa se faca mari”. Aceasta perspectiva este limitanta si modul in care putem privi adolescenta este ca o perioada datorita careia adolescentii se pot dezvolta armonios .
  3. „A te face mare in adolescenta presupune tranzitia de la dependenta de adulti la o totala independenta fata de acestia”. Existenta unei tendinte naturale si necesare catre independenta fata de adulti nu impiedica relationarea dintre parinte si adolescent. Tranzitia sanatoasa catre varsta adulta se face prin interdependenta, nu prin izolarea de tipul „descurca-te singur”. Relatiile cu parintii se schimba, fiind accentuata relationarea cu prietenii, cu cei de acceasi varsta.

Ceea ce fac eu in interactiunile cu adolescentii este sa incerc sa trec peste orice fel de mit si sa ii vad asa cum sunt ei, cu nevoile specifice varstei lor, cu provocarile date de toate aceste schimbari de la nivelul creierului, dar mai ales cu modul lor unic de a fi.

Nu spun ca este usor de fiecare data, mai ales in cazurile in care exista si diagnostice psiho-patologice, insa incerc sa rememorez propria adolescenta si sa iau de acolo toate lucrurile bune care m-au facut sa devin ceea ce sunt azi. Pentru ca daca nu as fi trecut prin acesta etapa de viata, as fi ratat ceea ce mi-a adus: intensitatea emotiilor si bucuria experimentarii lor,  o descoperire si implicare sociala mai mare decat la orice alta varsta si multa creativitate.

Asadar, va urez lectura placuta si imi doresc sa gasiti la fel de multe lamuriri pe cate am gasit eu in munca lui Daniel Siegel.

Bibliografie:

Daniel J. Siegel- „Vâltoarea minţii. Puterea si rolul transformarilor cerebrale in adolescenta”.

Editura Herald, 2014